de Lucian Blaga
Din belsugul de verdeata
carabusul de arama
vine din turnatoria
verii, sa-l luam in seama.

Zgomotos ca o reptila
printre vreascuri se avinta,
sa arate ca-i din lumea
celor ce nu prea cuvinta.

Prinse veste de viata
ce se-ncinge, rug, in umbra
unde ne-am intins, tu basmul,
eu ardorile si tundra.

Carabus te ia cu iures.
Te incearca pe la glezne.
Il alungi, el vine iarasi.
Pe-alta parte e mai lesne.

Ca suveica rindunica
tese pinzele de vara.
Ah, ce cald e! Va sa ploua
ecvatorial pe seara.

Susur mare de lacuste
si de gize fara numar.
Carabusul de arama
s-a oprit pe caldu-ti umar.

Misca? Sta sa-nchege ginduri?
Se destinde? Se descalta?
Parc-ar sti ca de pe umar
numai zborul mai inalta.

Si o ia catre stapinul
iulie, cuptorul – astru,
sa ne duca fericirea
spre uitare in albastru.

La steaua care-a rasarit
E-o cale-atât de lunga,
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa ne-ajunga.

Poate de mult s-a stins în drum
În departari albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zarit,
Azi o vedem, si nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adânca,
Lumina stinsului amor
Ne urmareste înca.

Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
Bratele nervoase, arma de tarie,
La trecutu-ti mare, mare viitor!
Fiarba vinu-n cupe, spumege pocalul,
Daca fiii-ti mândri aste le nutresc;
Caci ramâne stânca, desi moare valul,
Dulce Românie, asta ti-o doresc.

Vis de razbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge dusman fumegând,
Si deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tau de glorii falnic triumfând,
Spuna lumii large steaguri tricoloare,
Spuna ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ti-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii sa orbeasca-l face,
Când cu lampa-i zboara lumea luminând,
El pe sânu-ti vergin înca sa coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n brate, tu îi fa altare,
Dulce Românie, asta ti-o doresc.

Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie,
Tânara mireasa, mama cu amor!
Fiii tai traiasca numai în fratie
Ca a noptii stele, ca a zilei zori,
Viata în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fala si mândrie,
Dulce Românie, asta ti-o doresc!

Vino-n codru la izvorul
Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Si în bratele-mi intinse
Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,
Sa-ti desprind din crestet valul,
Sa-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei sedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în par infiorate
Or sa-ti cada flori de tei.

Fruntea alba-n parul galben
Pe-al meu brat încet s-o culci,
Lasind prada gurii mele
Ale tale buze dulci…

Vom visa un vis ferice,
Ingina-ne-vor c-un cânt
Singuratice izvoare,
Blinda batere de vint;

Adormind de armonia
Codrului batut de ginduri,
Flori de tei deasupra noastra
Or sa cada rinduri-rinduri.

Pe cararea înflorita, care duce la fântâna,
În stergar si în catrinta, merge-o sprintena româna;
Ea la brâu-i poarta furca si la sân un pruncusor,
Cu gurita lui lipita de al laptelui izvor.

Nevastuica trece iute, torcând lâna din fuioare
Si sucind fusul vârtelnic ce-o atinge la picioare.
Pasarelele-mprejuru-i zbor voioase si cântând,
Ea zâmbeste si tot merge, pruncusoru-i sarutând.

Iata,-ajunge la fântâna, s-acolo se întâlneste
C-un drumet din lumea-ntreaga, care lung la ea priveste,
Apoi cumpana o pleaca, apoi scoate la lumina
Si vecinei sale-ntinde o cofita, alba, plina.

Româncuta multumeste, sufla-ncet peste cofita
Si cu apa ne-nceputa uda rumena-i gurita;
Iar drumetul dupa dânsa bea, fugarul îsi adapa
Si se jura ca pe lume nu-i asa de dulce apa.

Noaptea-i dulce-n primavara, linistita, racoroasa,
Ca-ntr-un suflet cu durere o gândire mângâioasa,
Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de nori,
Scuturând din a lui poale lungi si repezi meteori.

Pe un deal în departare un foc tainic straluceste
Ca un ochi ros de balaur care-adoarme si clipeste.
Sunt pastori în sezatoare sau vro ceata de voinici?
E vro tabara de care sau un rond de tricolici?

Catre munti prin întuneric un lung bucium se aude.
El aminte suvenirul celor timpuri negre, crude,
Când din culme-n culme noaptea buciumele rasunau
Si la lupte sângeroase pe români îi desteptau.

Acum însa viata-i lina; Tara doarme-n nepasare!
Când si când, un câine latra la o umbra ce-i apare,
Si-ntr-o balta mii de broaste în lung hor oracaiesc,
Holbând ochii cu tintire la luceafarul ceresc!

Zori de ziua se revarsa peste vesela natura,
Prevestind un soare dulce cu lumina si caldura,
În curând si el apare pe-orizontul aurit,
Sorbind roua diminetii de pe câmpul înverzit.

El se-nalta de trei suliti pe cereasca mândra scara
Si cu raze vii saruta june flori de primavara,
Deditei si viorele, brebenei si toporasi
Ce razbat prin frunze- uscate si s-arata dragalasi.

Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de munca.
Pasarelele-si dreg glasul prin huceagul de sub lunca.
În gradini, în câmpi, pe dealuri, prin poiene si prin vii
Ard movili buruienoase, scotând fumuri cenusii.

Caii zburda prin ceairuri; turma zbiara la pasune;
Mieii sprinteni pe colnice fug gramada-n repejune,
Si o blânda copilita, torcând lâna din fuior,
Paste bobocei de aur lâng-un limpede izvor.

Zi cu soare, ger cu stele!… Hai, iubita, la primblare.
Caii musca-a lor zabale, surugiul e calare;
Saniuta, cuib de iarna, e cam strâmta pentru doi…
Tu zâmbesti?… Zâmbirea-ti zice ca e buna pentru noi.

Caii scutura prin aer sunatoarele lor salbe,
Rapind sania usoara care lasa urme albe.
Surugiul chiuieste; caii zboara ca doi zmei
Prin o pulbere de raze, prin un nour de scântei.

Pe câmpia înalbita, neteda, stralucitoare
Se vad insule de codri, s-aud câini la vânatoare,
Iar în lunca pudruita cu marunt margaritar
Salta-o veverita mica pe o creanga de stejar.

Acum trecem prin poiene, acum trecem prin zavoaie;
Crengile-aninate-n cale ning stelute si se-ndoaie.
Iata-o gingasa mladita cu sirag de martisori…
Tu o rupi?… Ea te stropeste cu fulgi albi racoritori.

Sus pe culme bradul verde
Sub zapada albicioasa
Printre negura se pierde
Ca o fantasma geroasa,

Si priveste cu-ntristare
Cum se primbla prin rastoace
Iarna pe un urs calare,
Iarna cu sapte cojoace.

El se scutura si zice:
“În zadar tu, vrajitoare,
Aduci viforul pe-aice,
Aduci zile fara soare.

În zadar îngheti pamântul,
Ucizi florile si stupii
Si trimiti moartea cu vântul
Si trimiti foamea cu lupii.

În zadar a ta suflare
Apa-n râuri o încheaga,
Sterge urma pe carare
Si de mine m-i leaga.

În zadar aduci cu tine
Corbul negru si pradalnic,
Si din codrii cu jivine
Faci sa iasa urlet jalnic.

În zadar, urgie cruda,
Lungesti noaptea-ntunecoasa
Si, râzând de-a lumii truda,
Scurtezi ziua luminoasa.

În zadar îmi pui povara
De zapada si de gheata.
Fie iarna, fie vara,
Eu pastrez a mea verdeata!”

Totu-i alb în jur cat vezi
Noi podoabe pomii-ncarca
Si vibreaza sub zapezi
Satele-adormite parca.

Doamna Iarna-n goana trece
In calesti de vijelii ?
Se turtesc de gemul rece
Nasuri carne ?i hazlii.

Prin odai miroase-a paine,
A fum cald ?i amarui
Zgreaptana la usa-un caine
Sa-si primeasca partea lui?

Tata iese sa mai puna
Apa si nutret la vaca;
Vine nins c-un fel de bruma
Si-n mustati cu promoroaca.

Iar bunicul desfasoara
Basme pline de urgie,
Basme care te-nfioar?
Despre vremuri de-odinioar?,
Vremi ce-n veci n-au s? mai fie.