de Lucian Blaga
Din belsugul de verdeata
carabusul de arama
vine din turnatoria
verii, sa-l luam in seama.

Zgomotos ca o reptila
printre vreascuri se avinta,
sa arate ca-i din lumea
celor ce nu prea cuvinta.

Prinse veste de viata
ce se-ncinge, rug, in umbra
unde ne-am intins, tu basmul,
eu ardorile si tundra.

Carabus te ia cu iures.
Te incearca pe la glezne.
Il alungi, el vine iarasi.
Pe-alta parte e mai lesne.

Ca suveica rindunica
tese pinzele de vara.
Ah, ce cald e! Va sa ploua
ecvatorial pe seara.

Susur mare de lacuste
si de gize fara numar.
Carabusul de arama
s-a oprit pe caldu-ti umar.

Misca? Sta sa-nchege ginduri?
Se destinde? Se descalta?
Parc-ar sti ca de pe umar
numai zborul mai inalta.

Si o ia catre stapinul
iulie, cuptorul – astru,
sa ne duca fericirea
spre uitare in albastru.

Tresarind scânteie lacul
Si se leagana sub soare;
Eu, privindu-l din padure,
Las aleanul sa ma fure
Si ascult de la racoare
Pitpalacul.

Din izvoare si din gârle
Apa suna somnoroasa;
Unde soarele patrunde
Printre ramuri a ei unde,
Ea în valuri sperioase
Se azvârle.

Cucul cânta, mierle, presuri -
Cine stie sa le-asculte?
Ale pasarilor neamuri
Ciripesc pitite-n ramuri
Si vorbesc cu-atât de multe
Întelesuri.

Cucu-ntreaba: – Unde-i sora
Viselor noastre de vara?
Mladioasa si iubita,
Cu privirea ostenita,
Ca o zâna sa rasara
Tuturora.

Teiul vechi un ram întins-a,
Ea sa poata sa-l îndoaie,
Ramul tânar vânt sa-si deie
Si de brate-n sus s-o ieie,
Iara florile sa ploaie
Peste dânsa.

Se întreaba trist izvorul:
- Unde mi-i craiasa oare?
Parul moale despletindu-si,
Fa?a-n apa mea privindu-si
Sa m-atinga visatoare
Cu piciorul?

Am raspuns: – Padure draga,
Ea nu vine, nu mai vine!
Singuri, voi, stejari, ramâneti
De visati la ochii vineti,
Ce lucira pentru mine
Vara-ntreaga.

Ce frumos era în crânguri,
Când cu ea m-am prins tovaras!
O poveste încântata
Care azi e-ntunecata…
De-unde esti revino iarasi,
Sa fim singuri!

Somnoroase pasarele
Pe la cuiburi se aduna,
Se ascund în ramurele -
Noapte buna!

Doar izvoarele suspina,
Pe când codrul negru tace;
Dorm ai florile-n gradina -
Dormi în pace!

Trece lebada pe ape
Între trestii sa se culce -
Fie-ti îngerii aproape,
Somnul dulce!

Peste-a noptii feerie
Se ridica mândra luna,
Totu-i vis si armonie -
Noapte buna!

La steaua care-a rasarit
E-o cale-atât de lunga,
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa ne-ajunga.

Poate de mult s-a stins în drum
În departari albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zarit,
Azi o vedem, si nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adânca,
Lumina stinsului amor
Ne urmareste înca.

Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
Bratele nervoase, arma de tarie,
La trecutu-ti mare, mare viitor!
Fiarba vinu-n cupe, spumege pocalul,
Daca fiii-ti mândri aste le nutresc;
Caci ramâne stânca, desi moare valul,
Dulce Românie, asta ti-o doresc.

Vis de razbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge dusman fumegând,
Si deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tau de glorii falnic triumfând,
Spuna lumii large steaguri tricoloare,
Spuna ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ti-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii sa orbeasca-l face,
Când cu lampa-i zboara lumea luminând,
El pe sânu-ti vergin înca sa coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n brate, tu îi fa altare,
Dulce Românie, asta ti-o doresc.

Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie,
Tânara mireasa, mama cu amor!
Fiii tai traiasca numai în fratie
Ca a noptii stele, ca a zilei zori,
Viata în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fala si mândrie,
Dulce Românie, asta ti-o doresc!

- Ce te legeni, codrule,
Fara ploaie, fara vânt,
Cu crengile la pamânt?
- De ce nu m-as legana,
Daca trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creste
Si frunzisul mi-l rareste.
Bate vântul frunza-n dunga -
Cântaretii mi-i alunga;
Bate vântul dintr-o parte -
Iarna-i ici, vara-i departe.
Si de ce sa nu ma plec,
Daca pasarile trec!
Peste vârf de ramurele
Trec în stoluri rândurele,
Ducând gândurile mele
Si norocul meu cu ele.
Si se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Si se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Si ma lasa pustiit,
Vestejit si amortit
Si cu doru-mi singurel,
De ma-ngân numai cu el!

Pe cararea înflorita, care duce la fântâna,
În stergar si în catrinta, merge-o sprintena româna;
Ea la brâu-i poarta furca si la sân un pruncusor,
Cu gurita lui lipita de al laptelui izvor.

Nevastuica trece iute, torcând lâna din fuioare
Si sucind fusul vârtelnic ce-o atinge la picioare.
Pasarelele-mprejuru-i zbor voioase si cântând,
Ea zâmbeste si tot merge, pruncusoru-i sarutând.

Iata,-ajunge la fântâna, s-acolo se întâlneste
C-un drumet din lumea-ntreaga, care lung la ea priveste,
Apoi cumpana o pleaca, apoi scoate la lumina
Si vecinei sale-ntinde o cofita, alba, plina.

Româncuta multumeste, sufla-ncet peste cofita
Si cu apa ne-nceputa uda rumena-i gurita;
Iar drumetul dupa dânsa bea, fugarul îsi adapa
Si se jura ca pe lume nu-i asa de dulce apa.