de Mihai Eminescu

Ce cauti unde bate luna
Pe-un alb izvor tremurator
Si unde pasarile-ntruna
Se-ntrec cu glas ciripitor?

N-auzi cum frunzele-n poiana
Soptesc cu zgomotul de guri
Ce se saruta, se hârjoana
În umbr-adânca de paduri?

În cea oglinda miscatoare
Vrei sa privesti un straniu joc.
O apa vecinic calatoare
Sub ochiul tau ramas pe loc?

S-a desprimavarat padurea,
E-o noua viata-n orice zvon,
Si numai tu gândesti aiurea,
Ca tânarul Endymion.

De ce doresti singuratate
Si glasul tainic de izvor?
S-auzi cum codrul frunza-ti bate,
S-adormi pe verdele covor?

Iar prin lumina cea rarita,
Din valuri reci, din umbre moi,
S-apar-o zâna linistita
Cu ochii mari, cu umeri goi?

Ah! acum crengile le-ndoaie
Mâinute albe de omat,
O fata dulce si balaie,
Un trup înalt si mladiet.

Un arc de aur pe-al ei umar,
Ea trece mândra la vânat
Si peste frunze fara numar
Abia o urma a lasat.

Verde-i campul si umbros,
Plin e campul de miros,
Arde soarele de foc,
Vara granele se coc.

Dinspre sat se-arata-n zori
Carduri de seceratori,
Tractoristi, voiosi, zglobii,
Cu flori mandre-n palarii.

Cei ce-n cale-i vad, le spun:
Spor la lucru!
Noroc bun!

Cu firea ei cea arzatoare
Sosit-a vara înapoi.
Toti pomii sunt în sarbatoare,
În tei sta floare lânga floare…
E dulce vara pe la noi!

Când dimineata se iveste
Din al vazduhurilor fund,
Tot câmpul parca întinereste
Iar, desteptati de pe prund,
Cireada satului porneste…

În urma ei un roi de grauri,
Ca niste valuri cenusii,
S-amesteca prin balarii.
S-asaza-n coarne pe la tauri,
Fac fel de fel de nebunii.

Pâna ce-n zarea departata
Spre lacul trist se pun pe drum.
Si cum se duc, – acum s-acum
Se mai zaresc înca o data,
Ca ramasita unui fum.